Problema 17

Povestea duelului

Dacă ar fi să-l credem pe Girart Thibaust (unul din curtenii lui Ludovic al XIII lea) , la Paris, între 1588 şi 1608, au sucombat în dueluri opt mii de gentilomi. Duelul decima o nobilime naivă, convinsă că justiţia imanentă stă în vârful floretei, în tăişul unei săbii sau în voluta spadei.
A fost o vreme când lumea , sătulă de bătălii şi morţi cu nemiluita, a găsit cea mai sportivă ieşire pentru deciderea victoriei în diferendele ei aparent insolubile. Oştile ocupau poziţii, zăngăneau armele, să se audă până în tabăra vecină, proferau ameninţări batjocoritoare mai mult ca să-şi facă curaj decât pentru a-i ponegri pe ceilalţi, apoi se puneau în  mişcare şi, când venea clipa ciocnirii zdrobitoare, dintr-o dată înţelepciunea populară cuprindea linia de bătaie şi oferea combatanţilor o nouă soluţie: în faţă tuturor să iasă la vedere cei mai viteji bărbaţi din cele două tabere, să-şi măsoare forţele cinstit, după reguli strămoşeşti, iar la urma gloria biruitorului în această confruntare  individuală să se  reverse asupra neamului său.
Dar toate acestea s-au  petrecut până au apărut duelurile cu arme de foc, îndeosebi cu pistoalele.
Pentru satisfacerea unei fireşti curiozităţi, vom menţiona că duelul cu arme albe (spadă sau sabie) se efectua îndeobşte până la prima sângerare, dar uneori putea continua până la scoaterea adversarului din lupta. Duelul cu arme de foc ( pe care unii îl considerăfie ,,ridicol – când se termină fără rezultat”, fie ,, excesiv de barbar – când se încheie cu moartea sau schilodirea celui lovit de glonţ”), cel cu pistoale deci se practică în vreo şase variante, în care distanţa dintre adversari varia între 16 şi 25 metri, iar numărul de gloanţe era de unul sau de trei. În duelul aşa – numit la comandă directorul luptei, după ce s-a convins că dueliştii sunt pregătiţi, pronunţă patru cuvinte: foc,una... două... trei. De la comanda ,,foc” şi până la aceea de ,,trei” combatanţii sunt liberi să ochească şi să tragă oricând.,,O dată însă dat semnalul de trei nimeni , sub nici un cuvânt, nu mai poate trage şi martorii trebuie , cu riscul vietii lor, să oprească tragerea”-prevedea regula.
Duelgiii-potrivit regulii - nu puteau fi mai tineri de 21 de ani şi nici mai bătrâni de 60 de ani  la nevoie, fiu şi tată se puteau înlocui unul pe altul. Duelurile se năşteau din mii de pricini, dar şi din nimic.
Justiţia modernă a început să condamne vehement duelurile, implicând şi pe martori, ceea ce a dus, în vremurile noastre, la disparţia totală a acestei instanţe primitive. Destul de târziu, pentru că în decursul timpului duelurile au făcut numeroase victime printre care , după cum se ştie, şi pe Puşkin. Asemenea înfruntări, cu tot caracterul lor sumbru au lăsat şi unele urme anecdotice. Este destul de cunoscută, bunăoară, replica tânărului marchiz francez Pirre Laval dată unui martor venit să-i transmită o invitaţie las duel din partea contelui de Montsign
-       Preferaţi spada sau pistolul la 20 metri ? l-a întrebat martorul contelui.
-       Prefer spada la 20 metri ! i-a răspuns Laval, care nu se pricepea să mânuiască
spada şi nici un mare ochitor nu era, aşa cum îi mersese faima contelui.
Martorul, considerând acest răspuns şi ca o dovadă de laşitate, i-a trasmis pe loc provocarea la încă un duel, dacă va mai scăpa cu viată în urma confruntării cu contele, lucru prea puţin probabil.
-       Accept ambele dueluri! I- a replicat surprinzător tânărul Laval. Dar vreau să fie un
duel cu totul deosebit şi sper să fie acceptată dorinţa mea, chiar numai pentru faptul că, faţă de cei doi care vor sa se dueleze cu mine, eu sunt un ochitor mult mai slab, lucru de astfel cunoscut şi de adversarii mei.Nu sunt sigur pe glonţ, ca domniile lor. De astfel ştiu că săptămâna viitoare urmează să dueleze contele şi cu cel de al doilea adeversar al meu, vicontele Leon d A”verge. Mai bine să ne  confruntăm toţi trei odată, la distanţa de 30 de paşi unule de altul,ca în colţurile unui triunghi, având câte un cartuş în pistol, iar ordinea în care vom trage să fie decisă în ultimul moment, prin sorţi.

 Martorul a acceptat, au acceptat condiţiile lui Laval atât contele, cât şi vicontele. Numai tânărul nostru zâmbea şi îşi freca palmele bucuros că va scăpa cu viaţă după terminarea duelului. Ce-l făcea să fie atât de optimist?


(Iscusința minții,Valentin Rădulescu -Editura Militară)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu